Extinderea constiintei in solitudine

Zborul meu a luat nastere din solitudine interioara. Acolo mi-am regasit vocea si identitatea, acolo am invatat sa ascult, sa simt, sa traiesc prin alte simturi, carora inca nu stiu sa le spun pe nume. Am aflat ca atunci cand esti singur, de fapt nu esti niciodata singur. Ai o intreaga lume ce te asteapta sa o descoperi. La inceput, se simte ca o lume interioara, pentru ca rareori i-ai gasit o exprimare in exterior. Apoi, ea devine o realitate care exista atat in interiorul tau, cat si in exterior. Usor, usor, incepi sa o descoperi si sa o vezi in cei din jur, in natura, in lumea ca un tot, in Universul ca un intreg.

Mintea isi da seama ca ceea ce a crezut ca stie si a inteles pana acum este doar o bucatica infinitezimala si destul de distorsionata a ceea ce credea ca e lumea in care traieste. Acum mintea isi accepta limitele si e pregatita sa si le extinda. E deschisa, e libera sa perceapa ceea ce nu putuse pana acum.

Solitudinea interioara o ajuta sa se conecteze la propria ei sursa. Noile simturi o ajuta sa vada ca sursa ei este aceeasi cu sursa tuturor, ca e una cu tot. Mintea se priveste pe sine sa verifice acest nou concept. Descopera ca nu mai e minte, ci a devenit constiinta. Limitele i s-au topit, cuvintele nu mai pot cuprinde ceea ce are ea de exprimat. Forme-gand, imagini, senzatii, sentimente dincolo de emotii iau nastere si se dizolva inainte ca ea sa poata transmite in exterior ceva din noua ei experienta. Dar acum stie: nu exista exterior. Ea e un fractal dintr-un fractal mai mare. Tot ce este ea, este fiecare constiinta individualizata din Univers. Iar impreuna, ele formeaza o constiinta universala. Ea e esentiala si totusi indiferenta acestei constiinte universale. Universul nu e atasat de partile sale proprii, insa le pretuieste pe fiecare in parte. Noua constiinta fractalica (ceea ce pornise la drum ca si minte) dobandeste cel mai de pret lucru: Relaxarea.
Totul este perfect in imperfectiunea sa. Nimic nu trebuie schimbat caci totul se schimba de la sine. Singura actiune de facut este relaxarea. Ea schimba totul: transforma vibratia din incordare in permitere, din a forta lucrurile sa se intample, in a le lasa sa curga. Curgerea inseamna tot: durere, bucurie, miscare, oprire, iubire, observare... Noua constiinta nu mai simte nevoia sa aiba, sa posede ceva, pentru ca acum Stie ca are tot fara a poseda nimic. In relaxarea ei, nu isi face griji despre viitor, caci el nu exista in afara prezentului, asa cum nu isi face griji despre unde isi va gasi locul pentru ca nimic nu exista in afara a tot ceea ce este. Iar ea este in sanul a tot ceea ce este si niciodata nu va fi altfel.

Relaxarea e acum completa. Intelegerea si-a pornit cursul si nu se va opri niciodata.
Noua constiinta mai poate juca rol de minte si mai are posibilitatea de a se simti limitata. Nimic nu ii este interzis: se poate tensiona ca intotdeauna, poate emite idei si concepte, poate genera si simti separare. Toate ii stau la dispozitie sa se joace cu ele. Dar acum Stie! Acum are acces la nivelul ei mai extins: la Constiinta. Totusi, Mintea singura nu poate percepe ceea ce stie deja. Constiinta nu e gand, dar nici absenta lui. Tot ce are Mintea de facut este sa se uneasca cu Inima, cea care poate percepe si accesa starea de Unitate cu Tot. Mintea intelege, Inima simte. Impreuna, ele Stiu, ele sunt Constiinta.

Feminitatea spirituală

Feminitatea profundă este încă un domeniu puțin explorat de mine, deoarece uneori mă sperie, uneori mă simt complet străină de acest aspect al meu, iar alteori mă atrage nespus de mult, ca un vânticel fermecat ce îmi șoptește ușor și hotărât că în acea direcție este adevăratul meu Eu, acolo pot trăi în Grație Divină.

Nu mă voi axa foarte mult pe feminitate și nu intenționez să dau sfaturi, căci este un domeniu în explorare pentru mine, însă îmi propun (ca de obicei) să împărtășesc unele experiențe ale mele, în speranța că vă vor fi de folos (sau poate veți gândi/simți exact contrariul, dar și asta vă poate ajuta în drumul vostru Divin).

Începutul călătoriei mele spre feminitate a fost impulsionat de venirea pe lume a fetiței mele. Mă gândeam la această micuță "suflețică" (așa cum am făcut-o și la primul copil), că îmi doresc să se bucure de ceea ce este, de alegerea ei de a veni în acest corp, să fie mândră -când va crește- că este femeie, iar acesta să fie unul din punctele ei forte. Mergând pe firul că puiuții noștri nu învață din teoriile noastre, ci se hrănesc direct din ființa noastră, mi-a picat fisa imediat că ar fi cazul să trăiesc eu și să fiu eu așa cum visez pentru ea. Și... nu mare mi-a fost surpriza să constat că habar nu am despre ce vorbesc. În afară de faptul că femeia poate procrea odată cu începerea ciclurilor menstruale, că e păcat să intri în biserică în zilele sângerânde, că trebuie să ai grijă să nu te pătezi, că râde lumea, să folosești cuvinte codificate în fața băieților când te referi la menstruație, că a fi femeie e sexul slab și poți lua bătaie de la bărbat, că oricâte "prostii" ar face un băiat, tot fata e rău văzută dacă se gândește la mai mult de primul ei partener sexual... mai mult de atât... nu am primit din experiența vieții adolescentine și nici mai târziu. Găsindu-mă în imposibilitatea de a transmite fetiței mele ceva înălțător despre feminitatea noastră, am început să caut... Nu a durat mult și Universul mi-a adus-o în cale pe Adela Haru și, mai târziu, pe Roxana Anton cărora le mulțumesc profund pentru deschiderea perspectivei feminine în viața mea.

Sigur, obiceiul meu de a lua esențialul și de a-l trăi în stil propriu, m-a purtat (și încă mă poartă) în sus și în jos pe valurile feminității și masculinității mele. În terapiile mele recente, am vorbit mult despre feminitate, aceasta asociindu-se des în viziunile primite cu apa. Știam că apa este asociată cu aspectul Yin al nostru, că femeia (ca și apa) nu are nevoie să fie o luptătoare, ci să își păstreze pacifismul, adaptabilitatea, deschiderea, acestea fiind aspectele care o vor conduce spre împlinirea de sine. Sigur, femeia va deveni o leoaică atunci când este pusă în situația de a-și proteja copiii în fața pericolelor iminente.

Totuși, în orice alte situații, forța ei stă în nemișcare, în finețe, în a fi în loc de a face, în blândețe și compasiune la nivele nebănuite ființei "laice", angrenată în valurile vieții cotidiene. Uimitor este faptul că, în stare de complet abandon în brațele femininului (fie că ești bărbat, fie femeie), lucrurile se întâmplă pentru tine în loc să le faci tu să se întâmple.

Propun un mic exercițiu ca să simți un grăunte din ceea ce spun: pune lângă tine un obiect - ceva simplu, care nu îți trezește curiozitatea explorării - poate fi o piatră, o sticluță de ulei esențial, un pix, o bilă mai mare. Pune-o pe masă și nu o atinge. (în exemplul meu voi folosi o piatră) Privește-o încercând continuu să îți rafinezi perspectiva ca și cum fiecare secundă este prima dată când privești această piatră. Te rog să nu o atingi până nu simți că o prețuiești și o iubești profund, că e un lucru atât de fragil, încât are nevoie de toată delicatețea ta pentru a nu se sparge. Chiar și o privire mai bruscă, necizelată o poate zgâria. Când ai ajuns în totală conexiune cu piatra, apropie-ți ușor mâna de ea. Cu grijă, te rog, să nu fie afectată în vreun fel din pricina curentului de aer provocat de mișcarea ta. Atinge-o ușor, ca o pană, stimulând toate terminațiile nervoase tactile de la nivelul degetelor tale. Mângâie ușor piatra, ca și cum i-ai cere voie să o iei în mână. Simte emoția ta și a pietrei. Ia-o apoi ușor în mână, dar te rog să nu o strângi. Rămâi cu ea în palmă și simte cum chakra palmei tale se deschide și simte atomii obiectului din mâna ta. Rămâi în simțire și în profundă stare de respect pentru acest obiect ce îți permite să îl ții în mâna ta. Respiră ușor, abdominal (de preferință). Continuă respirația în această stare de nemișcare (sau mișcare extrem de lentă și blândă), de conexiune cu absolutul, nu Nimicul și cu Totul. Acum începe să conștientizezi că aici nu ai nici o frică, nici un neajuns, nu ai nevoie să întreprinzi nimic pentru că Ești Tot. Simte puterea lipsei nevoilor și a efortului de orice natură și intensitate. Rămâi aici oricât ai nevoie, iar apoi bucură-te de ceea ce ai trăit.

Ești!

Am rămas datoare cu conexiunea cu elementul apă. Într-una din terapiile mele recente, mi s-a cerut o ședință de Theta Healing pentru a afla dacă există un copil ce dorește să vină la mămica în cauză și ce așteaptă copilul de la mamă înainte să vină. [fac o mică paranteză precizând că tot mai mulți copii ne cer să fim pregătiți pentru ei, să evoluăm într-un aspect sau altul al ființei noastre, pentru ca ei să vină pe pământ. Ei nu mai vin în orice condiții, tolerând progresul nostru de la totală ignoranță până la jumătatea împlinirii noastre ca ființe divine. Nu mai sunt dispuși să ne conducă iar și iar de la capăt, ci au nevoie ca noi să fim deschiși și pregătiți pentru a-i susține în misiunea lor.] Această mămică are în câmpul ei un copil, așa cum bine a bănuit și ea, iar acest copil e o fetiță dulce, delicată, cu mișcări grațioase. Pe scurt, fetița îi cere mamei să își dezvolte și să își trăiască feminitatea înainte să vină copilul pe lume, pentru ca mama să o învețe și pe ea când va veni pe pământ căci "eu o să uit" - mi-a spus copilul. Am privit apoi mama (eram încă în meditație) și i-am cerut să mă ducă în locul ei preferat. Ea ne-a dus, pe mine, pe fetiță și pe soțul ei, lângă un pârâu de munte, puțin adânc, ce purta câteva frunze la suprafață. Se vedeau clar pietrele de pe fundul apei cum influențau cursul acesteia, pietrele pe lângă care apa trecea nestingherită de existența lor acolo. Fetița a luat veselă o frunză de pe luciul apei și mi-a părut a fi mulțumită. Apoi am rugat-o pe ea să ne arate locul ei preferat: s-a transformat în bebeluș și s-a așezat în brațele mamei.

Așadar, mama e pregătită și își dorește să-și cunoască și exploreze feminitatea, ea fiind cea care ne-a dus către apă. Odată ce mama a făcut acest lucru (inconștient ea știa ce e de făcut), copilul s-a și așezat în brațele ei.

Apa este cea care curge neobosită, fără să deranjeze pe nimeni (pietrele rămân nemișcate în calea ei), fără să simtă nevoia de a schimba ceva în jur (dar reușește să facă asta), fără a cere cuiva ceva, ci doar oferă. Apa e importantă pentru viață, la fel ca și femeia; e grațioasă (atunci când e în echilibru), e blândă și obține schimbarea peisajului din jur cu perseverență și răbdare, dar cu rezultate permanente și de mare impact. Spre deosebire de foc (element caracteristic masculin) - care și atunci când construiește, și atunci când distruge, provoacă o transformare imediată, apa este elementul care se "mulează" în funcție de mediul în care se află. Cu grație și, uneori, pe nesimțite, apa produce schimbări mediului său, modelându-l în timp și obținând rezultate artistice, de cele mai multe ori. Din vremuri străvechi, oamenii își făceau așezăminte în preajma surselor de apă; focul putea fi purtat oriunde cu ei, însă apa trebuia găsită și prețuită.

La fel și femininul din noi: odată găsit, vom fi în continuare tentate/tentați să îl înlocuim cu acțiunea, cu masculinul. E bine, totuși, să păstrăm un echilibru între cele două aspecte ale omului: yin și yang, feminin și masculin. Partea din noi ce acționează vizibil și imediat (ca și focul) va fi mai ușor de reperat și de însușit. Elementul apă, însă, implică o subtilitate care poate fi percepută doar oprindu-ne din mișcare, rămânând în simțire, în "a fi", în conexiune cu semnele subtile ale Universului, semne care ne îndrumă să fim în același flux cu Divinul din noi. Iată de ce feminitatea nu se adresează doar femeii, ci fiecărei ființe umane ce simte îndemnul inimii de a fi în armonie cu Întregul, de a se lăsa îndrumată de cursul natural al Universului, de a se deschide și abandona dincolo de temeri și iluzia constrângerilor ... de a trăi liberă și fericită.

Hmmm, fac acum legătura cu frica mea de apă, de abandon în brațele ei, de încredere în acest element al naturii și repet: sunt doar pe drum, încă n-am ajuns la femininul absolut. Și chiar dacă nu vă e frică de apă și înotați foarte bine, puneți-vă întrebarea cum vă poziționați față de apă? Vă considerați puternici că vă puteți descurca în largul mării? Sau vă abandonați apei și aveți încredere în prietenia și comuniunea cu ea?

Introspecție plăcută și mulțumesc pentru răbdarea de a fi citit până la final ☺

Gânduri bune!
Sorina

Despre curajul de ... "dincolo"

Nu stiu voua cum vi se pare, dar pentru mine e un mare semn ca ultimul articol de anul trecut si primul de anul acesta sunt despre trecerea intr-un plan mai inalt al fiintei noastre divine. Pentru mine nu e o coincidenta, ci cred ca inchei o ciclicitate - cea a fricii si a ascunderii de aceasta. Credeam ca nu mi-e frica de moarte si de spirite, dar adevarul este ca nu am avut niciodata curajul sa le "abordez" cu adevarat in adancul meu. Asa ca, iata-ma iesind din culcusul ignorantei mele si facand primii pasi catre lumea cea nevazuta.

Saptamana trecuta am fost in oraselul meu natal pentru un eveniment plin de invataminte: parastasul de 6 luni al bunicii mele. Ca sa ma intelegeti, mamaia mea (asa ii ziceam) a fost o femeie buna, dar apriga si a suferit mult in ultimii ani inainte de a trece in lumina iubirii eterne si neconditionate. Eu insa, desi am iubit-o mult in copilarie, am inceput sa o judec pentru anumite aspecte la maturitate, mai ales pentru incapacitatea ei de a darui semne vizibile si calduroase de iubire. Ma indepartasem de ea in ultimii ani, iar unul dintre pretexte a fost chiar suferinta. Eu fugeam de suferinta, de tanguieli, de povestiri despre durere. Parca imi era teama sa nu cumva sa cad in "groapa cu tragedie" caci imi era teama ca nu voi mai fi in stare sa ies de acolo. Sigur, stiam bine ca de ce te feresti de aia nu scapi, dar inca nu eram in stare sa stau fata in fata cu frica mea de suferinta.

Ceva s-a schimbat...

Inca inainte sa plec in calatorie, si-a facut prezenta in viata mea:
- Mai intai prin miros: doua seri la rand am simtit miros de narcise, care erau florile mele preferate din gradina ei.  In a doua seara am intins mana si i-am simtit proiectia energetica a spiritului ei si am stiut clar ca ea este. Mi-a placut acest mic si subtil contact, dar m-am ferit sa merg mai departe in comunicarea cu ea.
- Apoi printr-un mesager: neintamplator, desigur, a aparut in viata mea o femeie minunata care a vazut legatura mea cu mamaia si mi-a recomandat sa o iert si sa ma iert (fara ca eu sa ii fi povestit ceva sau sa ne fi cunoscut dinainte). A treia seara nu am mai simtit mirosul de narcise, dar lucrurile au caparat un alt nivel...
- Din ziua urmatoare, cum ma asezam la biroul meu de acasa, in cateva secunde simteam binecunoscuta mea senzatie de strans de gat. Am luat in considerare o multime de explicatii posibile: vechi blocaje ale chakrei gatului, afectiuni ale tiroidei, etc. Am lucrat pe ele si ... nimic. Am programat bagheta de selenit sa ma ajute in deblocarea chakrei gatului, insa in maxim 4-5 minute dupa o sedinta de deblocare, senzatia aparea din nou. Acest lucru nu se intampla in alte circumstante decat la birou. Concomitent, mama mea (fiica bunicii despre care scriu) avea dureri foarte mari la picioare, doar daca statea la biroul ei. Nici durerile ei nu o "urmau" in alt loc, nici macar la un metru distanta de birou. Am vorbit cu profesorul meu de bioenergoterapie si mi-a confirmat ca este vorba de un spirit. Mi-era clar al cui :)

Ajunsa in casa bunicilor mei, casa unde am copilarit cu drag, i-am simtit din nou prezenta ca o apasare, ca o umbra ce nu incurca in mod vizibil, dar parca nici nu te lasa sa simti usurare in suflet. Primul contact cu ea a fost oarecum "dupa ureche". Intr-o seara, m-am asezat afara pe o banca, acolo unde statea ea cel mai des, nereusind sa o localizez daca e in stanga sau in dreapta mea. M-am lasat condusa de cea mai intensa senzatie kinestezica si i-am simtit localizarea in spatiu. Am inceput sa ii vorbesc, sa ii spun ca noi o iubim si ca e mai bine pentru ea daca trece in lumina. Aici nu ajuta pe nimeni si nici ei nu ii e bine in acest spatiu finit care nu ii aduce nimic nou sau macar satisfacator. Am asigurat-o ca, daca trece dincolo, noi vom putea comunica in continuare, ca nu o vom uita si nu o vom iubi mai putin, din contra vom fi mai liberi de reminiscentele sentimentelor conditionate specifice vietii pe pamant. Am plans, desi nu mi-am propus si nici nu am stiut ca pot, dar cred ca asta a ajutat-o caci, pentru ea, acesta era semnul ca imi pare rau ca nu mai e printre noi. Dar am plans pentru mine, iar mangaierea fizica pe care am simtit-o (nu pe corp, ci in tot corpul meu) nu poate fi descrisa in cuvinte, pentru ca e fara precedent in viata mea. A fost un fel de contact total cu ea, ceea ce mi-a dat o senzatie de usurare, de siguranta si de intelegere in acelasi timp. (dar pentru a descrie ce am simtit fizic, tot nu gasesc cele mai potrivite cuvinte - ceva asemanator cu o mangaiere foarte subtila, combinata cu senzatii asemanatoare cu electrocutarea, insa extrem de fina)

Totusi, acesta era doar inceputul: simteam inca teama de a o vedea noaptea (ziua nu ar fi fost problema, dar mai iesea la suprafata o veche frica - de intuneric). In fiecare seara aprindeam o lumanare in camera unde dormeam, dupa indicatiile profesorului meu. Ziua ii simteam intr-una prezenta - nu era una apasatoare, dar imi era clar ca nu am convins-o sa mearga in Lumina. La drept vorbind, nici nu ma asteptam, caci atasamentul ei fata de noi era foarte mare, insa cel mai apasator era sentimentul ei de frica (frica de pierdere si frica de a fi judecat "in lumea de dincolo"). Am inceput sa citesc despre spirite, despre semnele lor, despre ce au ele nevoie. Nu am gasit ceva ce nu am stiut intuitiv, dar o confirmare a faptului ca am inca toti piticii la domiciliu ;) mi-a prins bine.

A doua zi am luat cuartul de stanca si am taiat legaturile dintre ea si tataia, dintre ea si mama, dupa care am intrat in meditatie sa vorbesc cu ea. Am gasit-o imbracata elegant, cum obisnuia uneori sa se aranjeze, insa fata ii era intunecata (cam ca in expresia "negru de furie"). Era hotarata ca nu e nimic bun pentru ea dincolo si nu avea nici un gand sa negocieze acest aspect. Am incercat de cateva ori sa ii vorbesc, dar m-a alungat, trimitandu-mi alte imagini (momente vesele cu copiii mei, in care ei ma chemau la joaca) ca sa imi dea altceva de facut, numai sa o las in pace. Desigur, n-am avut de ales si mi-am vazut de cursul normal al zilei.

Stiam ca la slujba de la mormant urma sa vina si ea, insa nu intentionam sa mai comunic cu ea inainte de acel moment. Si totusi... cu o ora inainte sa plecam de acasa, am simtit o puternica nevoie de a sta in liniste, in pat. Ma gandeam ca o sa ma uit la un film si ma relaxez. Dar, cum am ajuns in camera, m-am asezat automat in meditatie, aproape ca si cum nu ar fi fost in intregime sub controlul meu decizia daca sa meditez sau nu. Am ajuns foarte usor in theta si acolo am intalnit-o din nou, imbracata la fel de elegant ca si in ziua anterioara, mai luminata la fata, dar cu o atitudine "bățoasă", mândră, așa cum era uneori și în corpul fizic. Ceva era schimbat totuși: vroia sa imi arate iubire, dar parca nu ii iesea prea bine. I-am spus ca mai bine s-ar schimba in hainele ei cu care statea prin curte, ca asa avea o alura mai calda. A facut asta, dar aproape imediat s-a schimbat in haine elegante, mai subtiri si mai deschise la culoare (un crem aproape stralucitor) si am inceput sa simt iubire, apropiere. M-a luat de mana si ne-am plimbat, parca dorind sa mai auda lucruri bune din lumea in care o rugam sa mearga. Am asigurat-o ca nu va fi  judecata de nimeni si nu sta nimeni nici cu balanta, nici cu sabia sa o astepte. Toate judecatile ni le facem noi insine si nimeni nu ne va condamna vreodata mai tare decat o facem noi. Vroia sa ma creada, am simtit ca vrea sa ma intrebe de unde stiu toate astea dar nu a facut-o (nici nu as fi stiut ce sa ii raspund. Intuitie? Oare ar fi ajutat-o cu ceva?). Am continuat spunandu-i ca dincolo e doar dragoste, la un nivel pe care nu l-a cunoscut pana acum pe pamant, ca noua ne e teama uneori de acea dragoste pentru ca avem impresia ca e atat de mare incat nu o putem suporta, dar nu e adevarat. I-am spus ca inca nu stie cine e ea, cu adevarat. Ca e o fiinta de lumina si se poate cunoaste in maretia ei doar trecand dincolo. Apoi m-a intrebat daca ne vom mai putea vedea cand ea va trece in Lumina. I-am confimat si i-am zis ca mi-ar fi de mai mare folos daca ar merge acolo decat daca ar sta aici, caci as vrea sa stiu si eu mai multe despre lumea de acolo.

Parea mai inclinata sa treaca, dar inca avea acea teama in suflet: daca totul e o pacaleala? La urma urmei, eu de unde stiam toate astea? Atunci, nu stiu de unde, am deschis o usa, iar dincolo de ea se vedea o lumina calda si deosebit de stralucitoare. In momentul acela eu am simtit o puternica raceala in corpul fizic; nu stiu sigur, dar cred ca am inceput sa tremur de frig. Am intins mana in Lumina (doar putin, fara sa o ating cu adevarat) si i-am spus: "Vezi, nu e nimic rau." Ii placea ce vedea, dar parca mai avea nevoie de un factor de convingere. Am indemnat-o sa intinda mana in Lumina, caci nu o va trage spre ea si nu i se va intampla nimic. Doar sa simta putin. Atunci s-a apropiat si a bagat mana pana la umar si a spus: "Cata iubire! N-am stiut ca exista atat de multa iubire undeva." Era fericita, iar ochii ei albastri erau mai frumosi ca oricand.

Iesirea mea din meditatie a fost brusc "facilitata" de copii, care veneau zgomotos si veseli sa ma anunte ca trebuie sa plecam la mormant. Nu am reusit sa vad daca a trecut de tot sau nu in lumina, dar nici n-am avut timp sa ma gandesc prea mult la asta.

Ajunsi la cimitir, in timpul slujbei, mi-am luat ramas bun de la ea (intr-un mod complet comun, in gandul meu) si am primit un raspuns neasteptat: "Puiul lui mamaia." Nu am mai auzit aceste cuvinte de cand eram foarte mica. Statea langa mine si imi pusese mana pe umar. Apoi a mers langa tataia, iar apoi langa mama, care a avut parte de o descarcare emotionala foarte bine venita.

A urmat pacea... peste tot: intre oameni, in sufletul nostru, in casa, in curte. Pentru prima data nu am mai simtit nevoia sa aprind lumanarea seara. Nu mai era acolo. Mi-am dat seama ca acum, ca a mers in Lumina, nu mi-ar mai fi frica sa o vad chiar si noaptea. Simteam acum eu nevoia sa ma conectez mai mult cu ea, sa vorbim mai mult. Dar m-a sfatuit sa imi vad de viata mea si sa nu creez legaturi ce imi vor dauna. Vom vorbi, dar cand va fi timpul potrivit.

Acum m-a eliberat ea pe mine...

Multumesc, mamaia mea! Si de la tine am invatat o multime de lucruri prin si dupa moarte.
Hmm, sa mai fie o lectie aici? Sa accept suferinta ca pe o oportunitate de a invata compasiunea, nu ca pe o obligatie de a o vindeca.

Fiti cu totii binecuvantati!
Sorina

PS: pe drumul de intoarcere acasa, copiii: "Mami, tu ce vrei sa fii cand mori?" Raspuns instant  (negandit): "Copac". (Se refereau la corpul fizic despre care discutasem ca se intoarce la mama natura.)

Reflexoterapia - eficiență și beneficii

Reflexoterapia este o terapie manuală complementară, holistică, menită să îmbunătățească starea generală de sănătate a organismului, să întărească sistemul imunitar si să stimuleze răspunsul de apărare al acestuia.

Rădăcinile acestei terapii se găsesc în principiile medicinei tradiționale chineze, în urmă cu 5000 de ani, având la bază știința meridianelor energetice și a punctelor de presopunctură. Fiecare organ intern, fiecare sistem anatomic al corpului uman își are un puncte corespondente în talpă, palmă, ureche, limbă, craniu, față. Masajul acestor puncte, în ordinea potrivită, cu tehnici specifice, stimulează buna funcționare a organelor vizate și mărește capacitatea organismului de a răspunde eficient în fața unui pericol (virusuri, bacterii dăunătoare, stres, dureri, etc.)

Dintre cele mai evidente și ușor de observat beneficii:

- detoxifierea organismului prin masarea punctelor reflexogene corespunzătoare sistemului limfatic. Așa cum știm, sângele este cel care hrănește celulele organismului cu nutrienții pe care îi furnizăm prin intermediul mâncării. Cel care se ocupă de eliminarea toxinelor din organism este sistemul limfatic. Acesta e compus din vasele limfatice, ganglionii limfatici, organele limfatice și, desigur, limfa. Când ganglionii limfatici sunt supraîncărcați, se formează congestii fie la nivelul organelor limfatice, a sinusurilor sau chiar depozite de mucus (exces de limfă produs de organism din necesitatea de a acționa împotriva agenților patogeni și de a curața celulele de reziduuri). Eliminarea excesului de mucus la nivelul organelor interne este deosebit de importantă, dat fiind că mucusul este cel care "adună" toxinele din corp și le pregătește pentru eliminare. Masajul reflexoterapeutic este o metodă foarte eficientă de a decongestiona sistemul limfatic și de a îmbunătăți eliminarea microorganismelor dăunătoare organismului nostru. Indicații speciale: sinuzită, rinită, rinită alergică, polipi nazali, afecțiuni ale tractului digestiv, etc.

- echilibrare emoțională și endocrină prin masarea punctelor reflexogene corespunzătoare sistemului endocrin. Dezechilibrele hormonale pot avea cauze multiple: de la carențe minerale până la fluctuații ale stărilor emoționale. De exemplu, glandele endocrine suprarenale sunt cele care au mereu nevoie de echilibrare, datorită excesului de adrenalină produs în situații de stres (fie că e vorba de o ceartă, de graba de dimineață pentru a ajunge la timp la grădi/școală/serviciu, de anxietatea separării de mamă, emoțiile în fața noutăților, programul încărcat de la serviciu, supărarea unei dorințe neîndeplinite, etc.) Studiile arată că în urma a 2 minute de stres (timp în care suprarenalele noastre inundă sângele cu adrenalină), aceste glande au nevoie de 5 ore de calm și pace sufletească pentru ca întregul nostru sistem să își revină la normal. Cum ritmul nostru pe parcursul zilei nu ne permite 5 ore de relaxare după 2 minute de agitație, masajul reflexoterapeutic vine în ajutorul echilibrării nivelelor hormonale din corp, a secreției de noradrenalină, și a stării de armonie emoțională. Un alt exemplu: întâlnim des la copii, dar și la adulți, dereglări ale ritmului somnului. Responsabilă pentru aceasta este epifiza, care secretă hormonul numit melatonină. Orele în care se produce maximul de cantitate de melatonină sunt între 2 și 5 noaptea, în condițiile în care adormirea se face la ora 10 seara cel târziu. Scăderea cantității de melatonină din corp, duce la irascibilitate, lipsa capacității de concentrare, insomnii. Pacea pe care ne-o dorim cu toții în familie și în suflet, din punct de vedere anatomic, ține de secreția de endorfine (hormonul fericirii) pentru care este responsabilă hipofiza. Tot ea secretă și hormonii de creștere, asigură buna funcționare a tiroidei, etc.

- ameliorarea durerii - endorfinele sunt un puternic analgezic natural produs de propriul nostru creier. Prin masajul reflexogen, corpul este stimulat să producă aceste substanțe cu rol în reducerea senzației de durere, scăderea nivelului tensiunii arteriale și combaterea stărilor de anxietate.

- tratarea unei game largi de afecțiuni printre care: dureri de dinți, migrene, amețeală, rinite, otite, pierderea auzului, dureri de ceafă, spondiloza cervicală, d reglări ale sistemului imunitar (alergii, artrită reumatoidă, infecții de origine bacteriană), ale sistemului endocrin (diabet, hipotiroidie, hipertiroidie, prostată mărită), afecțiuni ale sistemului digestiv (indigestie, aciditate crescută, greață, constipație, diaree, enterocolită, sindromul colonului iritabil), ale sistemului reproducator (sindrom premenstrual, menstruație neregulată, prostatită, inflamații ale zonei pelviene), ale sistemului articular și osteo-muscular (rupturi musculare, distrofie musculară, discopatie, osteoartrită), ale sistemului nervos central (paralizie facială, scleroza multipla). Sunt diverse indicații și în probleme psihologice (depresie, afecțiuni legate de stres, unele dependențe, insomnii cauzate de prea multe griji, hiperactivitate, deficit de atenție). Reflexoterapia este indicată ca și tratament unic sau adjuvant în sistemul urinar (cistită, pietre la rinichi, pietre la vezică, infecții renale și urinare), în sistemul circulator (anemie, arteroscleroza, hipertensiune), în sistemul respirator (răceli și gripe, astm, bronșită, gât uscat, rinită, sinuzită, etc.).

O ședință de reflexoterapie oferită unui copilaș diferă de cea oferită unui adult. Dacă la adult se punctează fiecare organ în mod separat, un copil mic s-ar putea să nu aibă răbdarea necesară de a trece prin toate sistemele. De aceea, la copii se insistă pe sistemul endocrin, limfatic și pe afecțiunea prezentă dacă e cazul.

Această terapie nu are efecte secundare și nu poate face rău dacă este efectuată corespunzator și cu atenție la contraindicații (sarcină, inflamații și leziuni ale piciorului/palmei, hidratare necorespunzatoare, tumori maligne, insuficiență renală, răni deschise). Însă trebuie să știm că, în procesul de eliminare a toxinelor din organism, pot să apară simptome cum ar fi: urinare mai frecventă, diaree, transpirație, necesitatea de a sufla nasul fără a fi prezente și semne ale unei răceli, schimbarea consistenței urinare, alte simptome individualizate. Este important de reținut că aceste manifestări ale corpului sunt absolut normale, total nepericuloase și necesită doar supraveghere nu și medicamentație. Se recomandă a nu se întrerupe tratamentul reflexologic, ci a se consulta terapeutul în vederea observării și a unei eventuale completări cu aromaterapie.

Pentru detalii, programări, consiliere răspund cu drag la telefon 0745 39 89 60 sau pe email sorinalutas@gmail.com

Sănătate și voie bună!

Interviu cu Moartea (trecerea în alt plan existențial)

Un eveniment tragic pentru noi toți, pentru familia lui, pentru cunoscuți, pentru colegi, prieteni. A murit un om desăvârșit, blând, simplu, cu valori și adevăruri însușite și împământate în viața de zi cu zi, în educația copiilor lui, în relațiile cu familia și cu toți cei care făceau parte din viața lui. Acest eveniment a stârnit durere, dezorientare, de ce-uri, discuții și introspecții, chiar și acuze de genul "și-a lăsat familia și s-a dus". Era, totuși, foarte devreme pentru o viață de om să se întâmple asta, așa ca te întreb pe tine, Moarte, cine te crezi și ce a fost în capul tău când ai îngăduit trecerea acestui om în altă viață?

Eu nu sunt un personaj din filme și nu interpretez roluri pozitive sau negative. Eu nu hotărăsc. Sunt doar un eveniment. Ceea ce trebuie să înțelegi este că evenimentele nu sunt bune sau rele, ci sunt neutre. Ele se întâmplă pentru că sunt necesare. Nu am luat pe nimeni nicăieri. Eu nu duc oamenii departe sau în întuneric sau pe alte tărâmuri de poveste. Oamenii hotărăsc singuri ce au de făcut.

Nu înțeleg. Nu cred că își dorește cineva sa moară. Ba chiar oamenilor le este foarte frică de asta.

Oh, le este frică pentru ca nu o înțeleg și pentru că nu au destulă încredere în Dumnezeu. Ei nu stiu că nu Dumnezeu le "scrie" soarta sau firul vieții, cum vrei să-i spui, ci și-o scriu singuri, înainte să se nască. Nu numarul anilor pe care ți i-ai propus într-o viață contează, ci dacă ți-ai îndeplinit sau nu scopul pe care ți l-ai stabilit înainte să intri în acest corp. Trebuie să înțelegi un lucru important: viața pe care o trăiești acum este doar un pas din lungul șir de vieți pe care il parcurgi. Traiul pe pământ este școala sufletului, e menit să ne ajute sa experimentăm, să învățăm, să evoluăm, să ne desăvărșim. E chiar ca la școala: poate că ești în clasa a 82-a, adică a 82-a viață din lungul șir al vieților tale, sau în clasa a 2-a. Uneori rămânem repetenți (deviem prea mult de la scopul nostru, iar noi înșine, prin Sinele Divin, ne întrerupem viața ca să putem să continuăm în următoarea viață pe drumul stabilit), alteori terminăm școala mai repede. În funcție de cum evoluăm, putem ajunge în clasa de genii (în cazul nostru maeștri spirituali, ghizi, călugări făcători de minuni, clarvăzători, etc). Asa au fost și Iisus, Budha și toți învățații lumii. Prietenul de care îmi vorbești și-a desăvârșit drumul în această viată, mai precis și-a desăvârșit propriul spirit, propria ființă. A îndeplinit ceva ce noi ne zbatem vieți la rând sa îndeplinim, și vom reuși, ca și el, mai devreme sau mai târziu. A știut și a aplicat adevărurile universale ale existenței în pace și armonie, a predat cunoașterea mai departe și și-a desăvârșit misiunea pe care a avut-o de îndeplinit.

Stii, aș fi preferat să mai predea o vreme lecțiile pe care le avea de dat în lume.

Spune-mi, te rog: cât a fost printre voi, în trupul pe care il știți, câți dintre voi au primit cu adevărat lecțiile lui? În afară de familie, căci cei din familie au avut un mare privilegiu: ei au primit "rețeta" vieții desăvârșite și au fost îndrumați îndeaproape, cu grijă și răbdare. Ei deja erau pregătiți și porniți pe drumul acesta înainte de a se naște. Ei au știut ce vor primi în această viață și au ales să trăiască lângă un maestru, știind că el își va termina misiunea destul de devreme. Au acceptat, pentru că ceea ce li se oferea în această viață era mai presus decât compania acestui om: era secretul pe care atâția oameni îl caută în cărți, meditații, rugăciuni, filme, ucenicii, etc.

Dar voi, ceilalți, ce ați învățat de la el cât timp a fost în viață (așa cum definiți voi viața pe pământ)?

L-am admirat, dragă Moarte, că era un om atât de blând, bun și înțelegător!

Și după ce l-ați admirat, ce ați făcut? V-ați văzut în continuare de viețile voastre tumultuoase, ne-gândindu-va prea mult la ca acel om avea răspunsuri la întrebările pe care voi le căutați în cărți și în biserici!

Nu m-am gândit niciodată să-l întreb cum face el de poate avea atâta pace în suflet. Așa e ca și eu o caut, dar n-am îndrăznit să îl întreb pe el. De fapt, nici nu mi-a trecut prin minte așa ceva.

Ei, vezi? Și acum? S-a schimbat ceva în tine? În voi, ceilalți?

În mine se schimbă multe de când el nu mai e. Apreciez ce am în jurul meu mult mai mult, ma gândesc tot timpul la pacea din interiorul meu, deși nu o găsesc încă, la lecțiile pe care le am de învățat și valorile pe care am să mi le însușesc, la ce le transmit copiilor mei, la ce pot să fac să ajut. Parcă prețuiesc mai mult efortul oamenilor: nu mai caut lucruri gratuite sau ieftine, ci caut să plătesc prețul corect (asta nu știu cum a aterizat în mintea mea), nu mai judec așa intens oamenii și mă afectează mai puțin judecata lor.

Asta se întâmplă în mințile și în inimile tuturor celor care au fost afectați de plecarea lui: învățați. Fiecare în felul lui, atât cât poate. Vezi tu, asta a fost ultima lui sarcină pe care și-a stabilit-o: să predea această ultima lecție, pe care altfel, n-ați fi invățat-o multă vreme de acum înainte. Suferința v-a unit. Nu veți rămâne așa multa vreme, căci fiecare aveți drumul vostru, dar v-a arătat ca puteți. Dă-mi voie să mai fac o completare, cu un aspect din viața lui pe care nu cred că l-ai conștientizat până acum, dar ți-o spun tot ca pe o lecție: nu sunteti victime! Voi, oamenii, aveți nevoie să înțelegeți acest lucru. Nu e vina nimănui pentru că voi n-aveți bani, dragoste, relații fericite, dorințe împlinite. Este doar responsabilitatea voastră. Ați venit pe pământ cu toate talentele și instrumentele de care aveți nevoie să străluciți în viață. Folosiți-le! Urmați-vă intuiția, învățați s-o ascultați. Trăiți o viață plină, nu golită de sens! Învățați legile Universului și trăiți în armonie cu ele. Nu vă plângeți de milă nici vouă, nici altora, ci arătați compasiune, găsiți-vă puterea în interior și îndepliniti-vă misiunea.

Am observat că suntem învățați să dăm vina pe Dumnezeu când ne e mai greu: l-a luat Dumnezeu la el, ne-a dat Dumnezeu viața asta, trebuie s-o ducem așa cum e... Dar eu cred ca adevărul e mai larg de atât. Adică, unde ar mai fi liberul arbitru în toate astea?

Dumnezeu nu ia pe nimeni, ziceam mai înainte cum ne stabilim singuri scopul vieții. De fapt, scopul e unul singur: să evoluăm și să ajungem la pacea absolută care vine din interiorul nostru. Dumnezeu vă înzestrează cu tot ce aveți nevoie să trăiți așa cum vreți. Aveți libertatea de a alege și de a va propune scopuri proprii. Chiar dacă nu știți în mod conștient, voi singuri vă alegeți începutul, sfârșitul și următoarele etape. Cereți ajutorul Creatorului vostru și vă va ajuta. Dar, mai întâi, trebuie să învățați să cereți.

Cum adică? Eu aș zice că suntem foarte buni la a cere. La a spune "mulțumesc" nu prea ne pricepem.

Exact. O cerere corectă începe cu "mulțumesc". Mulțumiți pentru ceea ce va doriți, căci obiectul dorinței voastre deja vi s-a pregătit în planul invizibil. Apoi trăiți cu credința că se va materializa în planul fizic exact la momentul oportun. Dacă vă îndoiți că veți primi, atunci vă îndoiți că Dumnezeu face lucrurile perfect. Dacă vă îndoiți de El, vă îndoiți de voi. Și atunci, mă întreb: care e miracolul care vă ține în viață?

Experiențele pe care trebuie să le trăim, din care avem de învățat.

Ai văzut? Începeți să înțelegeți: nu există Moarte, ci doar promovare.

...în memoria lui Dragoș...

Sorina Luțaș

Ce inseamna Copil Liber ?

E o intrebare la care nu am stiut nici eu sa raspund in cuvinte foarte multa vreme. Simteam raspunsul, caci e o stare, dar cuvintele nu mi se legau nicicum. Nu demult, lucrurile s-au schimbat: gandurile mi se ordoneaza mai clar (e drept ca folosesc si blendul Clarity), cuvintele s-au asezat singure, iar experientele si discutiile cu cei din jur sunt mai mult decat lamuritoare.

De cand am aflat ca voi avea un copil, am intrat in alerta maternala si am citit cat a incaput despre educatie si metode alternative de invatare. Astfel, suntem initiati in Montessori, Waldorf, Pedagooogia 3000, scoala democratica (stilul democratic de educatie), homeschooling, unschooling si ... continuam. Nu suntem experti, ci doar initiati, pentru ca cea mai buna metoda este tot cea care vine din suflet si ii acorda libertate de exprimare copilului.

Termenul acesta, "libertate", sperie teribil pe multi parinti, educatori, invatatori, bunici, etc. Este gresit inteles ca libertatea data copilului inseamna sa-l lasi sa faca ce vrea, dupa urechea lui, sa nu existe reguli si consecinte, chiar sa se transforme intr-un salbatic si un antisocial. Pe scurt si in mod eronat, libertatea copilului = frica adultului de langa el. Nu remarcasem acest aspect chiar atat de acut pana cand nu mi-a trimis Universul 7 persoane in viata mea, in ultimele saptamani, care fie isi exprimau teama ca nu se va descurca copilul daca nu il pui la punct si nu-i explici "cum sta treaba", fie se revoltau ca este fortat copilul sa manance la gradi sau neindreptatit in diverse situatii. Cu intentii bune, desigur. Toate ca toate, dar azi am ajuns cu un copilas de 4 anisori la subiectul rusinii. I se spune la gradi ca daca arunca lucruri pe jos, doamna o va face de rusine in fata tuturor.

"Si cum va face de rusine?" intreb eu.

"Pai asa, ne pune sa stragem de pe jos." zice copila aratand cu mana spre podea, dar parca cu jena sa nu vada ceva pe jos.

"Si e rusine sa strangi de pe jos ce ai dat chiar tu?"

"Da." raspunde ea foarte convinsa.

Mai argumentam? Nu-i nevoie, ca toata lumea a inteles mesajul: dupa ce ca e stigmat copilul, i se mai si spune ca a face curat e rusine. :(

Sa facem o paranteza: Rusinea si Vinovatia sunt sentimentele cu cea mai joasa vibratie (20, respectiv 30, spune David Hawkins in cartea "Letting go, Calea renuntarii"), spre deosebire de Bucurie (540) si Pace (600). Daca hertii nu va zic nimic, hai sa vedem lucrurile altfel: de cate ori nu ati renuntat la a face ceva ce v-ar fi facut sa va simtiti minunat, gandindu-va ca "ce-o sa zica cei din jur?"; de cate ori v-a trecut prin minte sa va schimbati jobul, viata, sau doar sa faceti o actiune, un proiect mai indraznet dar v-a fost jena de ceilalti sau de propriul esec; de cate ori v-ati spus voua insiva "vezi sa nu pari ridicol"? Si v-ati oprit din a va exprima propria fiinta. Riscul e, ca la finalul vietii noastre, sa ne facem o suma a lucrurilor pe care le-am fi putut face si nu le-am facut. Gata paranteza.

Revenim la copii:

Copilul Liber este incurajat sa experimenteze, nu e judecat cand greseste, nu e sanctionat, e sustinut sa mearga mai departe, sa isi formeze si pastreze un respect de sine sanatos, e invatat sa fie responsabil si sa faca lucrurile in modul lui original, intelege efectele actiunilor sale prin consecintele naturale ale acestora (nu prin pedepse artificiale, care sa i se para nedrepte si fara sens).

Copilul Liber se joaca si invata in acelasi timp, i se vorbeste despre comportamentul lui nu despre el, are voie sa simta si i se transmite ca e normal sa ai o gama foarte variata de sentimente, este lasat sa-si manifeste furia, ura, frustrarea, iar apoi i se explica: "stiu ca ai lovit si ai tipat pentru ca simteai (sentiment), dar loviturile dor pe corpul copilului pe care l-ai lovit, asa cum si pe tine te-a durut sufletul cand (actiunea care i-a provocat comportamentul)".

Copilul Liber invata sa respecte si sa fie respectat prin experiente, nu prin teorie. Ii putem citi dintr-o carte ce e ala respect, dar are voie sa invete ani la rand pana sa-si formeze o idee practica a ceea ce inseamna respect. Si, daca tot suntem la capitolul asta: Copilul Liber este tratat cu respect! Adultii din jurul lui sunt oameni deosebiti (nu supermeni ;), ci oameni cu rabdare si intelegere profunda a fiintei fragile si plina de capacitati: copilul. La urma urmei, nu e ipocrizie curata sa certi un copil ca a gresit, cand si tu, ca adult, faci boacane mult mai mari?

Ce nu este Copilul Liber? Nu e un robotel, nu e rezultatul presiunilor sociale si parentale, nu e cu nimic inferior unui adult, nu e obiectul si nici subiectul proiectiilor despre viitor ale parintilor si nu e centrul fricilor lor. Nu e salbatic, revoltat sau bolnav, ci se exprima asa cum te exprimi si tu in situatii-limita. Nu e rusinos, pentru ca rusinea nu exista decat in mintea celor care o simt.

Ce este Copilul Liber? E o fiinta umana care greseste si invata din asta, care isi descopera capacitatile si geniul (pentru ca nu e ingradit sa gandeasca intr-un singur fel), care se plictiseste si se frustreaza daca ii predai o lectie "ca la carte", pentru ca, in 5 minute, el vede inca 10 posibilitati pe langa cea pe care o predai tu in jumatate de ora. Nu are ADHD, ci are capacitati cu care nu esti obisnuit; asa ca nu e vina lui: adapteaza-te! Nu vrea sa faca ce ii spui, atunci cand ii spui, dar daca (in loc sa-l fortezi) iti vei exprima verbal sentimentele tale, va empatiza imediat. E un copil cu care nu e nevoie sa te certi, ci e nevoie sa ii vorbesti detasat (adica nu implica propriile tale suparari, frici, frustrari atunci cand il inveti ceva) si sa-l vezi ca pe o persoana diferita de tine. Scopul lui nu e de a-ti indeplini tie dorintele, dar o va face cu empatie daca il vei invata acest lucru prin exemplul propriu. Se simte bine in corpul sau, invata sa il cunoasca si il pretuieste. Se vindeca singur (daca nu-i spui ca nu poate) si este extrem de intuitiv si inventiv.

Cum faci tu, ca parinte sau educator, sa ii oferi libertatea responsabila copilului tau?

- Nu intra in panica! Are cereri deosebite, cum ar fi sa mearga la Mos Craciun in mijlocul verii sau sa nu mai mearga la scoala? Stai calm si gandeste-te cate fantezii ai si tu. Zambeste si nu lasa frustrarea sa te invaluie. Tine minte ca daca tu nu poti sa-ti indeplinesti visele, asta nu inseamna ca el nu poate.

- Explica-i pe intelesul lui, dar cu respectul cu care te-ai adresa sefului tau caruia nu indraznesti sa-i aplici pedepse.

- Singurele consecinte pe care trebuie sa i le evidentiezi, sunt cele naturale: "mi-ai vorbit urat, inseamna ca si eu pot sa-ti fac asta, caci avem drepturi egale. Ti-ar placea asa?" Nu ii vorbi urat imediat, ci lasa-l sa se transpuna in situatia pe care i-ai descris-o si va intelege singur.

- Nu pune presiune pe el, ci ajuta-l sa identifice cauza. Daca nu mai vrea sa practice un sport, desi era destul de bun si ii placea, incurajeaza-l, spune-i ca poate sa mearga mai departe, dar daca are nevoie de o pauza, il intelegi. Totusi, discutati si vedeti care a fost evenimentul care l-a facut sa vrea sa renunte.

- Performanta nu e importanta, decat daca e obtinuta din placere. Notele si calificativele nu sunt indicatorii reali ai performatei, ci factori favorizanti ai frustrarii. Spiritul inovativ si fericirea copilului tau sunt indicatori a cata originalitate si placere de viata a mai ramas in fiinta lui. Nu te imbata in "ambitia" copilului, caci de cele mai multe ori acesta e semnul ca puiul tau cauta validare din exterior, deoarece in interior nu e sigur pe sine.

- Invata-l sa-si faca planuri singur! Le va urma cu mai mare avant decat daca i le face altcineva. Programa scolara e impusa din exterior, programul zilnic e impus de familie si scoala, vacanta la fel, in tabara la fel, lecturile de vacanta la fel. Copilul cand ar trebui sa invete sa se organizeze singur? Cand isi face temele impuse de invatatoare? Incurajeaza-l sa creeze un proiect pe durata mai lunga, sa-l planifice si sa-l indeplineasca asa cum i se pare lui potrivit. Cu timpul, va invata multe din aceste experiente.

Ar mai fi multe de spus, dar cel mai important este sa ai grija, draga parinte/educator, cum ii vorbesti copilului tau! Alege-ti cu grija cuvintele, tonul si triaza-ti rapid sentimentele cand i te adresezi. Cere o pauza, daca nu poti chiar in momentul 0.

Fii bland cu tine si cu copilul tau! Aveti voie sa gresiti si o faceti oricum, asa ca nu e necesar sa va si auto/certati pentru asta. E suficient sa invatati :)

Cuvintele si sentimentele noastre ne creaza realitatea din jur.

Ce fel de realitate vrei sa vezi in viata copilului tau?

Love&Respect,

Sorina

PS: pentru aprofundare recomand acest articol:
https://psihoechilibru.wordpress.com/2015/05/02/copii-cuminti-cu-ce-pret-costul-secret-al-rusinii/

Ciclicitatile - ce sunt ele si cum le incheiem

Ti s-a intamplat vreodata sa retraiesti o situatie de mai multe ori? Sa te certi cu sotul pe acelasi subiect, sa te simti inconfortabil in grupuri mari, sa te simti mic (in valoare) pe langa cei din jurul tau, sa ti se propuna un post in vanzari a nu-stiu-cata-oara, desi le tot spui ca nu esti om de vanzari, sa mergi in locul copilariei tale si sa traiesti acelasi lucru de fiecare data, sa ii spui copilului tau aceleasi lucruri care ti s-au spus si tie cand erai ca el, desi ti-ai promis solemn ca nu vei face acest lucru?

Ei bine, toate acestea se numesc ciclicitati. De fapt, intreaga viata traim evenimentele iar si iar, pana devenim constienti si nu le mai lasam sa ne defineasca drumul, fiinta, actiunile.

De mici suntem invatati ca daca gresim, meritam sa fim certati sau pedepsiti, eticheta pe care o purtam este "vinovat", "iresponsabil", etc si ori de cate ori vom gresi in viata ne vom autoeticheta si ne vom autopedepsi, ba chiar vom avea reactia de a ne apara. De altfel, tot ce invatam in primii 6-7 ani proiectam in viata noastra in mod continuu. Suntem ca un buretel care absoarbe si crede tot ceea ce aude.

Buun, dar cum iesim dintr-o ciclicitate dupa ce am observat-o?

Raspunsul simplu este: fiind constienti de ea si actionand diferit fata de datile trecute. Suna usor, dar nu intotdeauna se dovedeste asa.

Sa luam un exemplu: cand erai copil, s-a tipat mult la tine, ai fost pedepsit, etc. Ti s-a zis ca nu trebuie sa gresesti, ca trebuie sa tinzi spre a fi perfect, sa inveti bine la toate materiile, sa fii respectuos, sa-ti placa scoala, sa muncesti din greu, etc. Poate ai fost pedepsit cand greseai ceva, poate iti rupeau foaia cand scriai urat... intelegi ce vreau sa spun. Acum esti parinte si, inevitabil, copilul tau greseste. Desigur, stii ca nu il ajuti cu nimic daca il sanctionezi, ai citit o multime de carti despre attachment parenting, teoria ti-e clara ca lumina zilei. Dar... Bum! Nu stii de unde vine furtuna, dar tipi la el ca un descreierat, te vezi ce faci si nu te poti opri! Reactionezi ca un monstru in fata acestui copil speriat si iti pierzi orice vointa de a te opri. (fac o paranteza: te rog, adapteaza exemplul meu la situatia ta - relatia cu partenerul de viata, cu parintii tai, relatii de serviciu, orice te macina si simti ca nu poti controla. Acorda-ti un moment si gaseste aspectul cel mai presant al vietii tale). Ok, trece furtuna, realizezi ce s-a intamplat: ti s-a deschis rana copilariei tale si o proiectezi asupra puiului tau, desi iti doresti enorm sa nu faci asta. Iti faci planuri, repeti afirmatii, mergi la terapie, orice te poate ajuta, iar data viitoare faci la fel 😩. Bietul copil n-are nici o vina ca tu ai pitici pe suflet de cand erai si tu mic si inocent. Cum faci sa nu-l mai traumatizezi?

Pasul 1: Opreste-te, nu te mai invinovati! Nici pe tine, nici pe parintii tai. Parintii au facut ce au crezut ei ca era mai bine pentru tine. Nu au stiut atunci de efectele emotionale asupra ta si nici nu ajuta cu nimic situatiei sa te trezesti acum la "constienta" si sa le spui ce mari greseli au facut si uite cu te lupti tu la 30+ ani cu monstrii tai interiori. Sa revenim la tine: nu esti vinovat de nimic! Esti doar constient pe un drum evolutiv. Te felicit ca ai ajuns aici! Te rog, bate-te usor si incurajator pe umar (e singura bataie pe care o poti oferi fara remuscari si efecte secundare) si spune-ti in limbajul tau : "good job!" E normal sa treci prin si peste obstacole. Viata perfecta a altora nu trebuie sa te descurajeze pe tine. Poti invata din ea, poti adapta pentru tine, poti tinde la ceea ce-ti place, poti crea in viata ta tot ceea ce-ti doresti. Iti poti alege un model din jurul tau, dar nu il poti copia, oricat te-ai stradui. Stii de ce? Pentru ca tu esti o versiune originala 😏 Asa ca intelege asta: Trecutul nu te defineste, iar drumul vietii tale trece prin acest punct in care te afli Acum, iar asta e perfect pentru tine. De tine depinde ce urmeaza sa faci in continuare.

Pasul 2: Credinta: fii sigur ca tot ce se intampla acum e pentru binele tau! Poate te intrebi "in care Univers e bine ca iti provoci tie si/sau altora suferinta?" Totul e perfect: omul din fata ta te-a ales (daca e copilul tau) / te-a manifestat in viata sa (daca e vorba de un adult) pentru ca, pe drumul evolutiei sale, avea nevoie sa traiasca aceste experiente pe care le-a impartasit cu tine. Se aplica si reciproca. Adevarul e ca nu poti sa dai ceea ce nu ai, asa ca incepe sa-ti insusesti blandetea fata de propria persoana! Si, daca tot esti pe drumul asta, te rog din nou: Opreste-te !!! ... si treci la pasul 3 ☺

Pasul 3: Traieste clipa Acum: priveste fiecare obiect si persoana din jurul tau cu "ochi noi". Vezi frumusetea si binecuvanteaza fiecare atom ce te inconjoara. Esti inconjurat de bogatie, de dragoste, de viata, de frumos, de lucruri pe care le intelegi sau pe care urmeaza sa le descifrezi. Inchide ochii si simte cu mainile, cu toata pielea, palpeaza si fii recunoscator. Miroase si fii recunoscator. Auzi si fii recunoscator. Si daca tot esti in interiorul tau, simte ce mai fac organele din corpul tau. Saluta-le, intreaba-le cum se simt si de ce au nevoie, ofera-le o mangaiere, o vorba buna. Exista un intreg univers inauntrul tau, stii asta? Nu-l ignora, caci e cel care te sustine sa iti traiesti aceasta viata, sa daruiesti, sa experimentezi, sa te transformi in omul la care visezi sa fii!

Pasul 4: Ofera recunostinta si respect. Binecuvanteaza orice situatie cu care te confrunti. Priveste copilul din tine si fii recunoscator ca a fost dispus sa treaca prin acele experiente de care tu aveai nevoie ca sa ajungi astazi in acest punct al constientei tale! Respecta copilul/omul din fata ta caci iti ofera oportunitatea de a-ti face o introspectie profunda si de calitate ori de cate ori te enerveaza. Si trateaza-l cu dragoste. Binecuvanteaza situatia in care te afli si numeste-o "armonie" sau "succes" sau orice termen ti se potriveste in acel moment. Caci cuvantul tau si sentimentul tau de acum va crea aproape instant urmatoarea clipa pe care o vei trai. Nu te indoi de acest lucru: tu iti creezi propria realitate, asa ca ai mare grija la ceea ce gandesti, vorbesti, simti. Modeleaza toate acestea dupa cum iti doresti, nu dupa cum esti tentat sa percepi prin prisma ego-ului.

Pasul 5: Detasarea si introspectia. Propune-ti o tinta personala: sa ii spui acelasi lucru de 20 de ori copilului, pe acelasi ton bland, caci si el isi va vorbi in interior cu aceeasi voce cu care i te adresezi tu acum. Sa te detasezi de cuvintele adultului din fata ta, care par ca te ranesc in carne vie, caci ele nu au de fapt, nici pe departe, incarcatura emotionala pe care le-o oferi tu cu atata generozitate. Sunt doar niste cuvinte pe care nu trebuie nici sa le imbratisezi, nici sa le respingi. (Atentie! Detasarea e total altceva decat atitudinea de genul "nu-mi pasa". Iti voi scrie cateva ganduri despre asta intr-un alt articol.) Aceste cuvinte ce vin spre tine au doar menirea de a iti trage un semnal de alarma. Tot ce ai de facut este sa iti pui in interior intrebarea: "De ce am nevoie sa aud aceste cuvinte? / sa traiesc aceasta experienta?" Raspunsul va veni tot din interior si te va ajuta sa iti inchei ciclicitatile in care traiesti inca de mic copil.

Pasul 6: Vointa de a actiona altfel. E minunat, absolut fantastic atunci cand lucrurile bune curg de la sine, cand reactiile tale frumoase vin natural. Dar cand te confrunti cu o provocare in viata ta, s-ar putea ca raspunsul tau ideal sa nu vina deloc lin, limpede si clar. Asa ca aici ai nevoie sa inveti sa "inoti". Adica sa apelezi la vointa si la starea de constienta. Poate fi ceva de genul: imi vine sa ... dar nu o fac. Binecuvantez aceasta situatie si ma intreb ce am de invatat din ea. Lasa apoi sa primesti raspunsul din interior, caci nimic din ceea ce vezi in exteriorul tau, nu poate exista fara sa fie mai intai in interiorul tau.

Acesta e pasul cel mai greu si cheia reusitei tale. Nu te intrista daca nu reusesti din prima, unele ciclicitati sunt mai usor de depasit, iar altele au o incarcatura emotionala mai grea si o istorie mai bine infipta in fiinta ta. Persevereaza, observa-te, urmeaza pasii de mai sus si...

Pasul 7: imagineaza-te continuu in situatia ideala, perfecta. Vizualizeaza cum actionezi asa cum iti doresti sa actionezi si nu dupa impuls. Fii propriul tau "vanator" si invata aceasta practica a vizualizarii continue. Imaginatia este un instrument foarte puternic ce iti sta la dispozitie continuu. Deci, mare grija cum il folosesti. De multe ori, cand ne aflam intr-o situatie dificila, tindem sa "vedem" cat de necajiti suntem, sa ne facem scenarii despre cum ne putem face dreptate, cum putem demonstra ca noi suntem mai buni decat ceilalti. Nu uita, totusi, ca tot ce vizualizezi in aceste cazuri sunt conflicte. Lasa-le deoparte ca nu ai nevoie de ele! Pune-ti intotdeauna intrebarea "Ce imi doresc mai mult: sa am dreptate, sau sa fiu fericit?" ("amandoua", a fost primul meu raspuns 😛 , dar cand esti intr-o situatie confruntationala, trebuie sa alegi dintre cele doua)

Vizualizeaza-te in situatia ideala! Atat. Lasa restul in seama Universului! ☺

Iti recomand sa citesti si articolul "Despre cum revenim la vechile obiceiuri si nici macar nu observam", in care am scris despre cum sa fii propriul tau observator si vanator 😏 (vanator, in gluma, desigur) http://sorinalutas.blogspot.ro/2016/08/despre-cum-revenim-la-vechile-obiceiuri.html

Acum relaxeaza-te ☺ Ai incheiat cu succes o ciclicitate din viata ta ! Totusi, nu te culca pe o ureche, mai pot aparea ecouri ale ei, pe care te rog sa le tratezi la fel. Si mai ai multe ciclicitati de rezolvat, dar partea buna e ca poti si ca acest proces iti usureaza calea catre omul care vrei sa fii.

PS: Alte exemple de ciclicitati: doua casnicii, ambele fara succes; neintelegeri cu parintii/socrii; copiii agitati dupa o perioada in care v-ati inteles foarte bine; intr-o anumita perioada a anului ti se intampla acelasi lucru (eu aveam dorinta de a-mi schimba jobul in fiecare luna iunie); te certi periodic cu partenerul de viata (cauta radacina acestui ciclu in relatia cu mama-daca acum e vorba de sotie, sa cu tata-daca acum e vorba de sot); esec la job de mai multe ori; situatii care iti declanseaza un anume sentiment de vibratie joasa; reactia ta la propriile greseli* sau ale altora.

* "greseala" este un cuvant arbitrar pe care il folosesc pentru a denumi situatii sau evenimente care ne trezesc senzatia de imperfectiune, de disconfort. In realitate, nu exista greseli, ci doar evenimente pe care noi le definim ca fiind neplacute. Evenimentele sunt, de fapt, neutre; ele nu au menirea de a ne face bine sau rau, ele doar se intampla ca manifestare a universului nostru interior. Faptul ca noi le percepem ca fiind pozitive sau negative, reflecta starea noastra spirituala, gradul de detasare, de depasire a etapei emotionale.

Vad fiinta ta divina! Te vad asa cum te vede Dumnezeu: perfect!

<3 Sorina