Feminitatea spirituală

Feminitatea profundă este încă un domeniu puțin explorat de mine, deoarece uneori mă sperie, uneori mă simt complet străină de acest aspect al meu, iar alteori mă atrage nespus de mult, ca un vânticel fermecat ce îmi șoptește ușor și hotărât că în acea direcție este adevăratul meu Eu, acolo pot trăi în Grație Divină.

Nu mă voi axa foarte mult pe feminitate și nu intenționez să dau sfaturi, căci este un domeniu în explorare pentru mine, însă îmi propun (ca de obicei) să împărtășesc unele experiențe ale mele, în speranța că vă vor fi de folos (sau poate veți gândi/simți exact contrariul, dar și asta vă poate ajuta în drumul vostru Divin).

Începutul călătoriei mele spre feminitate a fost impulsionat de venirea pe lume a fetiței mele. Mă gândeam la această micuță "suflețică" (așa cum am făcut-o și la primul copil), că îmi doresc să se bucure de ceea ce este, de alegerea ei de a veni în acest corp, să fie mândră -când va crește- că este femeie, iar acesta să fie unul din punctele ei forte. Mergând pe firul că puiuții noștri nu învață din teoriile noastre, ci se hrănesc direct din ființa noastră, mi-a picat fisa imediat că ar fi cazul să trăiesc eu și să fiu eu așa cum visez pentru ea. Și... nu mare mi-a fost surpriza să constat că habar nu am despre ce vorbesc. În afară de faptul că femeia poate procrea odată cu începerea ciclurilor menstruale, că e păcat să intri în biserică în zilele sângerânde, că trebuie să ai grijă să nu te pătezi, că râde lumea, să folosești cuvinte codificate în fața băieților când te referi la menstruație, că a fi femeie e sexul slab și poți lua bătaie de la bărbat, că oricâte "prostii" ar face un băiat, tot fata e rău văzută dacă se gândește la mai mult de primul ei partener sexual... mai mult de atât... nu am primit din experiența vieții adolescentine și nici mai târziu. Găsindu-mă în imposibilitatea de a transmite fetiței mele ceva înălțător despre feminitatea noastră, am început să caut... Nu a durat mult și Universul mi-a adus-o în cale pe Adela Haru și, mai târziu, pe Roxana Anton cărora le mulțumesc profund pentru deschiderea perspectivei feminine în viața mea.

Sigur, obiceiul meu de a lua esențialul și de a-l trăi în stil propriu, m-a purtat (și încă mă poartă) în sus și în jos pe valurile feminității și masculinității mele. În terapiile mele recente, am vorbit mult despre feminitate, aceasta asociindu-se des în viziunile primite cu apa. Știam că apa este asociată cu aspectul Yin al nostru, că femeia (ca și apa) nu are nevoie să fie o luptătoare, ci să își păstreze pacifismul, adaptabilitatea, deschiderea, acestea fiind aspectele care o vor conduce spre împlinirea de sine. Sigur, femeia va deveni o leoaică atunci când este pusă în situația de a-și proteja copiii în fața pericolelor iminente.

Totuși, în orice alte situații, forța ei stă în nemișcare, în finețe, în a fi în loc de a face, în blândețe și compasiune la nivele nebănuite ființei "laice", angrenată în valurile vieții cotidiene. Uimitor este faptul că, în stare de complet abandon în brațele femininului (fie că ești bărbat, fie femeie), lucrurile se întâmplă pentru tine în loc să le faci tu să se întâmple.

Propun un mic exercițiu ca să simți un grăunte din ceea ce spun: pune lângă tine un obiect - ceva simplu, care nu îți trezește curiozitatea explorării - poate fi o piatră, o sticluță de ulei esențial, un pix, o bilă mai mare. Pune-o pe masă și nu o atinge. (în exemplul meu voi folosi o piatră) Privește-o încercând continuu să îți rafinezi perspectiva ca și cum fiecare secundă este prima dată când privești această piatră. Te rog să nu o atingi până nu simți că o prețuiești și o iubești profund, că e un lucru atât de fragil, încât are nevoie de toată delicatețea ta pentru a nu se sparge. Chiar și o privire mai bruscă, necizelată o poate zgâria. Când ai ajuns în totală conexiune cu piatra, apropie-ți ușor mâna de ea. Cu grijă, te rog, să nu fie afectată în vreun fel din pricina curentului de aer provocat de mișcarea ta. Atinge-o ușor, ca o pană, stimulând toate terminațiile nervoase tactile de la nivelul degetelor tale. Mângâie ușor piatra, ca și cum i-ai cere voie să o iei în mână. Simte emoția ta și a pietrei. Ia-o apoi ușor în mână, dar te rog să nu o strângi. Rămâi cu ea în palmă și simte cum chakra palmei tale se deschide și simte atomii obiectului din mâna ta. Rămâi în simțire și în profundă stare de respect pentru acest obiect ce îți permite să îl ții în mâna ta. Respiră ușor, abdominal (de preferință). Continuă respirația în această stare de nemișcare (sau mișcare extrem de lentă și blândă), de conexiune cu absolutul, nu Nimicul și cu Totul. Acum începe să conștientizezi că aici nu ai nici o frică, nici un neajuns, nu ai nevoie să întreprinzi nimic pentru că Ești Tot. Simte puterea lipsei nevoilor și a efortului de orice natură și intensitate. Rămâi aici oricât ai nevoie, iar apoi bucură-te de ceea ce ai trăit.

Ești!

Am rămas datoare cu conexiunea cu elementul apă. Într-una din terapiile mele recente, mi s-a cerut o ședință de Theta Healing pentru a afla dacă există un copil ce dorește să vină la mămica în cauză și ce așteaptă copilul de la mamă înainte să vină. [fac o mică paranteză precizând că tot mai mulți copii ne cer să fim pregătiți pentru ei, să evoluăm într-un aspect sau altul al ființei noastre, pentru ca ei să vină pe pământ. Ei nu mai vin în orice condiții, tolerând progresul nostru de la totală ignoranță până la jumătatea împlinirii noastre ca ființe divine. Nu mai sunt dispuși să ne conducă iar și iar de la capăt, ci au nevoie ca noi să fim deschiși și pregătiți pentru a-i susține în misiunea lor.] Această mămică are în câmpul ei un copil, așa cum bine a bănuit și ea, iar acest copil e o fetiță dulce, delicată, cu mișcări grațioase. Pe scurt, fetița îi cere mamei să își dezvolte și să își trăiască feminitatea înainte să vină copilul pe lume, pentru ca mama să o învețe și pe ea când va veni pe pământ căci "eu o să uit" - mi-a spus copilul. Am privit apoi mama (eram încă în meditație) și i-am cerut să mă ducă în locul ei preferat. Ea ne-a dus, pe mine, pe fetiță și pe soțul ei, lângă un pârâu de munte, puțin adânc, ce purta câteva frunze la suprafață. Se vedeau clar pietrele de pe fundul apei cum influențau cursul acesteia, pietrele pe lângă care apa trecea nestingherită de existența lor acolo. Fetița a luat veselă o frunză de pe luciul apei și mi-a părut a fi mulțumită. Apoi am rugat-o pe ea să ne arate locul ei preferat: s-a transformat în bebeluș și s-a așezat în brațele mamei.

Așadar, mama e pregătită și își dorește să-și cunoască și exploreze feminitatea, ea fiind cea care ne-a dus către apă. Odată ce mama a făcut acest lucru (inconștient ea știa ce e de făcut), copilul s-a și așezat în brațele ei.

Apa este cea care curge neobosită, fără să deranjeze pe nimeni (pietrele rămân nemișcate în calea ei), fără să simtă nevoia de a schimba ceva în jur (dar reușește să facă asta), fără a cere cuiva ceva, ci doar oferă. Apa e importantă pentru viață, la fel ca și femeia; e grațioasă (atunci când e în echilibru), e blândă și obține schimbarea peisajului din jur cu perseverență și răbdare, dar cu rezultate permanente și de mare impact. Spre deosebire de foc (element caracteristic masculin) - care și atunci când construiește, și atunci când distruge, provoacă o transformare imediată, apa este elementul care se "mulează" în funcție de mediul în care se află. Cu grație și, uneori, pe nesimțite, apa produce schimbări mediului său, modelându-l în timp și obținând rezultate artistice, de cele mai multe ori. Din vremuri străvechi, oamenii își făceau așezăminte în preajma surselor de apă; focul putea fi purtat oriunde cu ei, însă apa trebuia găsită și prețuită.

La fel și femininul din noi: odată găsit, vom fi în continuare tentate/tentați să îl înlocuim cu acțiunea, cu masculinul. E bine, totuși, să păstrăm un echilibru între cele două aspecte ale omului: yin și yang, feminin și masculin. Partea din noi ce acționează vizibil și imediat (ca și focul) va fi mai ușor de reperat și de însușit. Elementul apă, însă, implică o subtilitate care poate fi percepută doar oprindu-ne din mișcare, rămânând în simțire, în "a fi", în conexiune cu semnele subtile ale Universului, semne care ne îndrumă să fim în același flux cu Divinul din noi. Iată de ce feminitatea nu se adresează doar femeii, ci fiecărei ființe umane ce simte îndemnul inimii de a fi în armonie cu Întregul, de a se lăsa îndrumată de cursul natural al Universului, de a se deschide și abandona dincolo de temeri și iluzia constrângerilor ... de a trăi liberă și fericită.

Hmmm, fac acum legătura cu frica mea de apă, de abandon în brațele ei, de încredere în acest element al naturii și repet: sunt doar pe drum, încă n-am ajuns la femininul absolut. Și chiar dacă nu vă e frică de apă și înotați foarte bine, puneți-vă întrebarea cum vă poziționați față de apă? Vă considerați puternici că vă puteți descurca în largul mării? Sau vă abandonați apei și aveți încredere în prietenia și comuniunea cu ea?

Introspecție plăcută și mulțumesc pentru răbdarea de a fi citit până la final ☺

Gânduri bune!
Sorina

Despre curajul de ... "dincolo"

Nu stiu voua cum vi se pare, dar pentru mine e un mare semn ca ultimul articol de anul trecut si primul de anul acesta sunt despre trecerea intr-un plan mai inalt al fiintei noastre divine. Pentru mine nu e o coincidenta, ci cred ca inchei o ciclicitate - cea a fricii si a ascunderii de aceasta. Credeam ca nu mi-e frica de moarte si de spirite, dar adevarul este ca nu am avut niciodata curajul sa le "abordez" cu adevarat in adancul meu. Asa ca, iata-ma iesind din culcusul ignorantei mele si facand primii pasi catre lumea cea nevazuta.

Saptamana trecuta am fost in oraselul meu natal pentru un eveniment plin de invataminte: parastasul de 6 luni al bunicii mele. Ca sa ma intelegeti, mamaia mea (asa ii ziceam) a fost o femeie buna, dar apriga si a suferit mult in ultimii ani inainte de a trece in lumina iubirii eterne si neconditionate. Eu insa, desi am iubit-o mult in copilarie, am inceput sa o judec pentru anumite aspecte la maturitate, mai ales pentru incapacitatea ei de a darui semne vizibile si calduroase de iubire. Ma indepartasem de ea in ultimii ani, iar unul dintre pretexte a fost chiar suferinta. Eu fugeam de suferinta, de tanguieli, de povestiri despre durere. Parca imi era teama sa nu cumva sa cad in "groapa cu tragedie" caci imi era teama ca nu voi mai fi in stare sa ies de acolo. Sigur, stiam bine ca de ce te feresti de aia nu scapi, dar inca nu eram in stare sa stau fata in fata cu frica mea de suferinta.

Ceva s-a schimbat...

Inca inainte sa plec in calatorie, si-a facut prezenta in viata mea:
- Mai intai prin miros: doua seri la rand am simtit miros de narcise, care erau florile mele preferate din gradina ei.  In a doua seara am intins mana si i-am simtit proiectia energetica a spiritului ei si am stiut clar ca ea este. Mi-a placut acest mic si subtil contact, dar m-am ferit sa merg mai departe in comunicarea cu ea.
- Apoi printr-un mesager: neintamplator, desigur, a aparut in viata mea o femeie minunata care a vazut legatura mea cu mamaia si mi-a recomandat sa o iert si sa ma iert (fara ca eu sa ii fi povestit ceva sau sa ne fi cunoscut dinainte). A treia seara nu am mai simtit mirosul de narcise, dar lucrurile au caparat un alt nivel...
- Din ziua urmatoare, cum ma asezam la biroul meu de acasa, in cateva secunde simteam binecunoscuta mea senzatie de strans de gat. Am luat in considerare o multime de explicatii posibile: vechi blocaje ale chakrei gatului, afectiuni ale tiroidei, etc. Am lucrat pe ele si ... nimic. Am programat bagheta de selenit sa ma ajute in deblocarea chakrei gatului, insa in maxim 4-5 minute dupa o sedinta de deblocare, senzatia aparea din nou. Acest lucru nu se intampla in alte circumstante decat la birou. Concomitent, mama mea (fiica bunicii despre care scriu) avea dureri foarte mari la picioare, doar daca statea la biroul ei. Nici durerile ei nu o "urmau" in alt loc, nici macar la un metru distanta de birou. Am vorbit cu profesorul meu de bioenergoterapie si mi-a confirmat ca este vorba de un spirit. Mi-era clar al cui :)

Ajunsa in casa bunicilor mei, casa unde am copilarit cu drag, i-am simtit din nou prezenta ca o apasare, ca o umbra ce nu incurca in mod vizibil, dar parca nici nu te lasa sa simti usurare in suflet. Primul contact cu ea a fost oarecum "dupa ureche". Intr-o seara, m-am asezat afara pe o banca, acolo unde statea ea cel mai des, nereusind sa o localizez daca e in stanga sau in dreapta mea. M-am lasat condusa de cea mai intensa senzatie kinestezica si i-am simtit localizarea in spatiu. Am inceput sa ii vorbesc, sa ii spun ca noi o iubim si ca e mai bine pentru ea daca trece in lumina. Aici nu ajuta pe nimeni si nici ei nu ii e bine in acest spatiu finit care nu ii aduce nimic nou sau macar satisfacator. Am asigurat-o ca, daca trece dincolo, noi vom putea comunica in continuare, ca nu o vom uita si nu o vom iubi mai putin, din contra vom fi mai liberi de reminiscentele sentimentelor conditionate specifice vietii pe pamant. Am plans, desi nu mi-am propus si nici nu am stiut ca pot, dar cred ca asta a ajutat-o caci, pentru ea, acesta era semnul ca imi pare rau ca nu mai e printre noi. Dar am plans pentru mine, iar mangaierea fizica pe care am simtit-o (nu pe corp, ci in tot corpul meu) nu poate fi descrisa in cuvinte, pentru ca e fara precedent in viata mea. A fost un fel de contact total cu ea, ceea ce mi-a dat o senzatie de usurare, de siguranta si de intelegere in acelasi timp. (dar pentru a descrie ce am simtit fizic, tot nu gasesc cele mai potrivite cuvinte - ceva asemanator cu o mangaiere foarte subtila, combinata cu senzatii asemanatoare cu electrocutarea, insa extrem de fina)

Totusi, acesta era doar inceputul: simteam inca teama de a o vedea noaptea (ziua nu ar fi fost problema, dar mai iesea la suprafata o veche frica - de intuneric). In fiecare seara aprindeam o lumanare in camera unde dormeam, dupa indicatiile profesorului meu. Ziua ii simteam intr-una prezenta - nu era una apasatoare, dar imi era clar ca nu am convins-o sa mearga in Lumina. La drept vorbind, nici nu ma asteptam, caci atasamentul ei fata de noi era foarte mare, insa cel mai apasator era sentimentul ei de frica (frica de pierdere si frica de a fi judecat "in lumea de dincolo"). Am inceput sa citesc despre spirite, despre semnele lor, despre ce au ele nevoie. Nu am gasit ceva ce nu am stiut intuitiv, dar o confirmare a faptului ca am inca toti piticii la domiciliu ;) mi-a prins bine.

A doua zi am luat cuartul de stanca si am taiat legaturile dintre ea si tataia, dintre ea si mama, dupa care am intrat in meditatie sa vorbesc cu ea. Am gasit-o imbracata elegant, cum obisnuia uneori sa se aranjeze, insa fata ii era intunecata (cam ca in expresia "negru de furie"). Era hotarata ca nu e nimic bun pentru ea dincolo si nu avea nici un gand sa negocieze acest aspect. Am incercat de cateva ori sa ii vorbesc, dar m-a alungat, trimitandu-mi alte imagini (momente vesele cu copiii mei, in care ei ma chemau la joaca) ca sa imi dea altceva de facut, numai sa o las in pace. Desigur, n-am avut de ales si mi-am vazut de cursul normal al zilei.

Stiam ca la slujba de la mormant urma sa vina si ea, insa nu intentionam sa mai comunic cu ea inainte de acel moment. Si totusi... cu o ora inainte sa plecam de acasa, am simtit o puternica nevoie de a sta in liniste, in pat. Ma gandeam ca o sa ma uit la un film si ma relaxez. Dar, cum am ajuns in camera, m-am asezat automat in meditatie, aproape ca si cum nu ar fi fost in intregime sub controlul meu decizia daca sa meditez sau nu. Am ajuns foarte usor in theta si acolo am intalnit-o din nou, imbracata la fel de elegant ca si in ziua anterioara, mai luminata la fata, dar cu o atitudine "bățoasă", mândră, așa cum era uneori și în corpul fizic. Ceva era schimbat totuși: vroia sa imi arate iubire, dar parca nu ii iesea prea bine. I-am spus ca mai bine s-ar schimba in hainele ei cu care statea prin curte, ca asa avea o alura mai calda. A facut asta, dar aproape imediat s-a schimbat in haine elegante, mai subtiri si mai deschise la culoare (un crem aproape stralucitor) si am inceput sa simt iubire, apropiere. M-a luat de mana si ne-am plimbat, parca dorind sa mai auda lucruri bune din lumea in care o rugam sa mearga. Am asigurat-o ca nu va fi  judecata de nimeni si nu sta nimeni nici cu balanta, nici cu sabia sa o astepte. Toate judecatile ni le facem noi insine si nimeni nu ne va condamna vreodata mai tare decat o facem noi. Vroia sa ma creada, am simtit ca vrea sa ma intrebe de unde stiu toate astea dar nu a facut-o (nici nu as fi stiut ce sa ii raspund. Intuitie? Oare ar fi ajutat-o cu ceva?). Am continuat spunandu-i ca dincolo e doar dragoste, la un nivel pe care nu l-a cunoscut pana acum pe pamant, ca noua ne e teama uneori de acea dragoste pentru ca avem impresia ca e atat de mare incat nu o putem suporta, dar nu e adevarat. I-am spus ca inca nu stie cine e ea, cu adevarat. Ca e o fiinta de lumina si se poate cunoaste in maretia ei doar trecand dincolo. Apoi m-a intrebat daca ne vom mai putea vedea cand ea va trece in Lumina. I-am confimat si i-am zis ca mi-ar fi de mai mare folos daca ar merge acolo decat daca ar sta aici, caci as vrea sa stiu si eu mai multe despre lumea de acolo.

Parea mai inclinata sa treaca, dar inca avea acea teama in suflet: daca totul e o pacaleala? La urma urmei, eu de unde stiam toate astea? Atunci, nu stiu de unde, am deschis o usa, iar dincolo de ea se vedea o lumina calda si deosebit de stralucitoare. In momentul acela eu am simtit o puternica raceala in corpul fizic; nu stiu sigur, dar cred ca am inceput sa tremur de frig. Am intins mana in Lumina (doar putin, fara sa o ating cu adevarat) si i-am spus: "Vezi, nu e nimic rau." Ii placea ce vedea, dar parca mai avea nevoie de un factor de convingere. Am indemnat-o sa intinda mana in Lumina, caci nu o va trage spre ea si nu i se va intampla nimic. Doar sa simta putin. Atunci s-a apropiat si a bagat mana pana la umar si a spus: "Cata iubire! N-am stiut ca exista atat de multa iubire undeva." Era fericita, iar ochii ei albastri erau mai frumosi ca oricand.

Iesirea mea din meditatie a fost brusc "facilitata" de copii, care veneau zgomotos si veseli sa ma anunte ca trebuie sa plecam la mormant. Nu am reusit sa vad daca a trecut de tot sau nu in lumina, dar nici n-am avut timp sa ma gandesc prea mult la asta.

Ajunsi la cimitir, in timpul slujbei, mi-am luat ramas bun de la ea (intr-un mod complet comun, in gandul meu) si am primit un raspuns neasteptat: "Puiul lui mamaia." Nu am mai auzit aceste cuvinte de cand eram foarte mica. Statea langa mine si imi pusese mana pe umar. Apoi a mers langa tataia, iar apoi langa mama, care a avut parte de o descarcare emotionala foarte bine venita.

A urmat pacea... peste tot: intre oameni, in sufletul nostru, in casa, in curte. Pentru prima data nu am mai simtit nevoia sa aprind lumanarea seara. Nu mai era acolo. Mi-am dat seama ca acum, ca a mers in Lumina, nu mi-ar mai fi frica sa o vad chiar si noaptea. Simteam acum eu nevoia sa ma conectez mai mult cu ea, sa vorbim mai mult. Dar m-a sfatuit sa imi vad de viata mea si sa nu creez legaturi ce imi vor dauna. Vom vorbi, dar cand va fi timpul potrivit.

Acum m-a eliberat ea pe mine...

Multumesc, mamaia mea! Si de la tine am invatat o multime de lucruri prin si dupa moarte.
Hmm, sa mai fie o lectie aici? Sa accept suferinta ca pe o oportunitate de a invata compasiunea, nu ca pe o obligatie de a o vindeca.

Fiti cu totii binecuvantati!
Sorina

PS: pe drumul de intoarcere acasa, copiii: "Mami, tu ce vrei sa fii cand mori?" Raspuns instant  (negandit): "Copac". (Se refereau la corpul fizic despre care discutasem ca se intoarce la mama natura.)