Ceva s-a schimbat...
Inca inainte sa plec in calatorie, si-a facut prezenta in viata mea:
- Mai intai prin miros: doua seri la rand am simtit miros de narcise, care erau florile mele preferate din gradina ei. In a doua seara am intins mana si i-am simtit proiectia energetica a spiritului ei si am stiut clar ca ea este. Mi-a placut acest mic si subtil contact, dar m-am ferit sa merg mai departe in comunicarea cu ea.
- Apoi printr-un mesager: neintamplator, desigur, a aparut in viata mea o femeie minunata care a vazut legatura mea cu mamaia si mi-a recomandat sa o iert si sa ma iert (fara ca eu sa ii fi povestit ceva sau sa ne fi cunoscut dinainte). A treia seara nu am mai simtit mirosul de narcise, dar lucrurile au caparat un alt nivel...
- Din ziua urmatoare, cum ma asezam la biroul meu de acasa, in cateva secunde simteam binecunoscuta mea senzatie de strans de gat. Am luat in considerare o multime de explicatii posibile: vechi blocaje ale chakrei gatului, afectiuni ale tiroidei, etc. Am lucrat pe ele si ... nimic. Am programat bagheta de selenit sa ma ajute in deblocarea chakrei gatului, insa in maxim 4-5 minute dupa o sedinta de deblocare, senzatia aparea din nou. Acest lucru nu se intampla in alte circumstante decat la birou. Concomitent, mama mea (fiica bunicii despre care scriu) avea dureri foarte mari la picioare, doar daca statea la biroul ei. Nici durerile ei nu o "urmau" in alt loc, nici macar la un metru distanta de birou. Am vorbit cu profesorul meu de bioenergoterapie si mi-a confirmat ca este vorba de un spirit. Mi-era clar al cui :)
Ajunsa in casa bunicilor mei, casa unde am copilarit cu drag, i-am simtit din nou prezenta ca o apasare, ca o umbra ce nu incurca in mod vizibil, dar parca nici nu te lasa sa simti usurare in suflet. Primul contact cu ea a fost oarecum "dupa ureche". Intr-o seara, m-am asezat afara pe o banca, acolo unde statea ea cel mai des, nereusind sa o localizez daca e in stanga sau in dreapta mea. M-am lasat condusa de cea mai intensa senzatie kinestezica si i-am simtit localizarea in spatiu. Am inceput sa ii vorbesc, sa ii spun ca noi o iubim si ca e mai bine pentru ea daca trece in lumina. Aici nu ajuta pe nimeni si nici ei nu ii e bine in acest spatiu finit care nu ii aduce nimic nou sau macar satisfacator. Am asigurat-o ca, daca trece dincolo, noi vom putea comunica in continuare, ca nu o vom uita si nu o vom iubi mai putin, din contra vom fi mai liberi de reminiscentele sentimentelor conditionate specifice vietii pe pamant. Am plans, desi nu mi-am propus si nici nu am stiut ca pot, dar cred ca asta a ajutat-o caci, pentru ea, acesta era semnul ca imi pare rau ca nu mai e printre noi. Dar am plans pentru mine, iar mangaierea fizica pe care am simtit-o (nu pe corp, ci in tot corpul meu) nu poate fi descrisa in cuvinte, pentru ca e fara precedent in viata mea. A fost un fel de contact total cu ea, ceea ce mi-a dat o senzatie de usurare, de siguranta si de intelegere in acelasi timp. (dar pentru a descrie ce am simtit fizic, tot nu gasesc cele mai potrivite cuvinte - ceva asemanator cu o mangaiere foarte subtila, combinata cu senzatii asemanatoare cu electrocutarea, insa extrem de fina)
Totusi, acesta era doar inceputul: simteam inca teama de a o vedea noaptea (ziua nu ar fi fost problema, dar mai iesea la suprafata o veche frica - de intuneric). In fiecare seara aprindeam o lumanare in camera unde dormeam, dupa indicatiile profesorului meu. Ziua ii simteam intr-una prezenta - nu era una apasatoare, dar imi era clar ca nu am convins-o sa mearga in Lumina. La drept vorbind, nici nu ma asteptam, caci atasamentul ei fata de noi era foarte mare, insa cel mai apasator era sentimentul ei de frica (frica de pierdere si frica de a fi judecat "in lumea de dincolo"). Am inceput sa citesc despre spirite, despre semnele lor, despre ce au ele nevoie. Nu am gasit ceva ce nu am stiut intuitiv, dar o confirmare a faptului ca am inca toti piticii la domiciliu ;) mi-a prins bine.
A doua zi am luat cuartul de stanca si am taiat legaturile dintre ea si tataia, dintre ea si mama, dupa care am intrat in meditatie sa vorbesc cu ea. Am gasit-o imbracata elegant, cum obisnuia uneori sa se aranjeze, insa fata ii era intunecata (cam ca in expresia "negru de furie"). Era hotarata ca nu e nimic bun pentru ea dincolo si nu avea nici un gand sa negocieze acest aspect. Am incercat de cateva ori sa ii vorbesc, dar m-a alungat, trimitandu-mi alte imagini (momente vesele cu copiii mei, in care ei ma chemau la joaca) ca sa imi dea altceva de facut, numai sa o las in pace. Desigur, n-am avut de ales si mi-am vazut de cursul normal al zilei.
Stiam ca la slujba de la mormant urma sa vina si ea, insa nu intentionam sa mai comunic cu ea inainte de acel moment. Si totusi... cu o ora inainte sa plecam de acasa, am simtit o puternica nevoie de a sta in liniste, in pat. Ma gandeam ca o sa ma uit la un film si ma relaxez. Dar, cum am ajuns in camera, m-am asezat automat in meditatie, aproape ca si cum nu ar fi fost in intregime sub controlul meu decizia daca sa meditez sau nu. Am ajuns foarte usor in theta si acolo am intalnit-o din nou, imbracata la fel de elegant ca si in ziua anterioara, mai luminata la fata, dar cu o atitudine "bățoasă", mândră, așa cum era uneori și în corpul fizic. Ceva era schimbat totuși: vroia sa imi arate iubire, dar parca nu ii iesea prea bine. I-am spus ca mai bine s-ar schimba in hainele ei cu care statea prin curte, ca asa avea o alura mai calda. A facut asta, dar aproape imediat s-a schimbat in haine elegante, mai subtiri si mai deschise la culoare (un crem aproape stralucitor) si am inceput sa simt iubire, apropiere. M-a luat de mana si ne-am plimbat, parca dorind sa mai auda lucruri bune din lumea in care o rugam sa mearga. Am asigurat-o ca nu va fi judecata de nimeni si nu sta nimeni nici cu balanta, nici cu sabia sa o astepte. Toate judecatile ni le facem noi insine si nimeni nu ne va condamna vreodata mai tare decat o facem noi. Vroia sa ma creada, am simtit ca vrea sa ma intrebe de unde stiu toate astea dar nu a facut-o (nici nu as fi stiut ce sa ii raspund. Intuitie? Oare ar fi ajutat-o cu ceva?). Am continuat spunandu-i ca dincolo e doar dragoste, la un nivel pe care nu l-a cunoscut pana acum pe pamant, ca noua ne e teama uneori de acea dragoste pentru ca avem impresia ca e atat de mare incat nu o putem suporta, dar nu e adevarat. I-am spus ca inca nu stie cine e ea, cu adevarat. Ca e o fiinta de lumina si se poate cunoaste in maretia ei doar trecand dincolo. Apoi m-a intrebat daca ne vom mai putea vedea cand ea va trece in Lumina. I-am confimat si i-am zis ca mi-ar fi de mai mare folos daca ar merge acolo decat daca ar sta aici, caci as vrea sa stiu si eu mai multe despre lumea de acolo.
Parea mai inclinata sa treaca, dar inca avea acea teama in suflet: daca totul e o pacaleala? La urma urmei, eu de unde stiam toate astea? Atunci, nu stiu de unde, am deschis o usa, iar dincolo de ea se vedea o lumina calda si deosebit de stralucitoare. In momentul acela eu am simtit o puternica raceala in corpul fizic; nu stiu sigur, dar cred ca am inceput sa tremur de frig. Am intins mana in Lumina (doar putin, fara sa o ating cu adevarat) si i-am spus: "Vezi, nu e nimic rau." Ii placea ce vedea, dar parca mai avea nevoie de un factor de convingere. Am indemnat-o sa intinda mana in Lumina, caci nu o va trage spre ea si nu i se va intampla nimic. Doar sa simta putin. Atunci s-a apropiat si a bagat mana pana la umar si a spus: "Cata iubire! N-am stiut ca exista atat de multa iubire undeva." Era fericita, iar ochii ei albastri erau mai frumosi ca oricand.
Iesirea mea din meditatie a fost brusc "facilitata" de copii, care veneau zgomotos si veseli sa ma anunte ca trebuie sa plecam la mormant. Nu am reusit sa vad daca a trecut de tot sau nu in lumina, dar nici n-am avut timp sa ma gandesc prea mult la asta.
Ajunsi la cimitir, in timpul slujbei, mi-am luat ramas bun de la ea (intr-un mod complet comun, in gandul meu) si am primit un raspuns neasteptat: "Puiul lui mamaia." Nu am mai auzit aceste cuvinte de cand eram foarte mica. Statea langa mine si imi pusese mana pe umar. Apoi a mers langa tataia, iar apoi langa mama, care a avut parte de o descarcare emotionala foarte bine venita.
A urmat pacea... peste tot: intre oameni, in sufletul nostru, in casa, in curte. Pentru prima data nu am mai simtit nevoia sa aprind lumanarea seara. Nu mai era acolo. Mi-am dat seama ca acum, ca a mers in Lumina, nu mi-ar mai fi frica sa o vad chiar si noaptea. Simteam acum eu nevoia sa ma conectez mai mult cu ea, sa vorbim mai mult. Dar m-a sfatuit sa imi vad de viata mea si sa nu creez legaturi ce imi vor dauna. Vom vorbi, dar cand va fi timpul potrivit.
Acum m-a eliberat ea pe mine...
Multumesc, mamaia mea! Si de la tine am invatat o multime de lucruri prin si dupa moarte.
Hmm, sa mai fie o lectie aici? Sa accept suferinta ca pe o oportunitate de a invata compasiunea, nu ca pe o obligatie de a o vindeca.
Fiti cu totii binecuvantati!
Sorina
PS: pe drumul de intoarcere acasa, copiii: "Mami, tu ce vrei sa fii cand mori?" Raspuns instant (negandit): "Copac". (Se refereau la corpul fizic despre care discutasem ca se intoarce la mama natura.)
